Are abia 23 de ani și o singurătate de bătrân amnezic, uitat pe un scaun în birtul vechi... Un gol atât de adânc se deschide în propriu-i suflet... Instinctiv, se prinde de colțul jilav al clădirii, parcă de teamă să nu se prăbușească, fărâmițându-se, în sine...
Pași grei și prăfuiți îl duc spre banca scorojită a copilăriei... Fir cu fir se așterne pe lemnul umed... Fierbințeala cuțitului care îi răscolea inima a trecut... Acum acesta a devenit rece... Un fior friguros îi străbate ființa și se miră că este încă întreg... Particulă cu particulă, organismul său răspunde undei de nepământean frig.
Primitoare și răcoroasă, banca îi păstrează cu stoicism amintiri vesele și tristeți neexprimate... De ce nu l-ar aduna și acum? Capul lăsat ușor pe spate lasă din nou privirea să se odihnească pe cerul senin.
Puzderie de stele într-un spectacol măreț... Cât de mic o fi Pământul nostru pe lângă ele? Iar orașul străvechi...o fărâmă neînsemnată. Banca e invizibilă, iar durerea infimă... Ce ființă neînsemnată pare omul în fața măreției infinite a Universului! Chiar...vă puteți imagina ceva infinit? Și ce o fi dincolo de el? Sau nu există un dincolo de infinit? Cum poate percepe mintea umană un dincolo de nesfârșit? Ori un inexistent dincolo de... Infinită dilemă...
Câte întrebări și cum uităm să ne minunăm în fața desăvârșirii Creației Domnului! Dacă un singur astru și-ar uita menirea, câte accidente stelare ar fi, ce dezastre ar fi provocate! Fiecare galaxie are rostul ei și fiecare părticicică din Univers rolul ei. Nimic nu e întâmplător. Nici măcar durerea, cea care ne semnalează pericole. De ce ne-am supăra, când toți perii capului nostru sunt numărați și fiece gând își are locul său? E armonie în orice încordare și chiar pașii înapoi sunt uneori utili pentru a înainta.
Ca prin minune, ființa i se recompune și banca îi simte iar greutatea. Pentru puțin timp, căci pare că a sunat clopoțelul. Nu mai este la liceu, dar exact așa se simte. Ca după o lecție. O fi fost ora de teologie, de filosofie, de psiho, ori de fizică? Habar nu are, dar e iar plin de viață. Știe că orice problemă are cel puțin o rezolvare și că orice cale bună e presărată și cu spini. E semnul că trăim.
Primitoare și răcoroasă, banca îi păstrează cu stoicism amintiri vesele și tristeți neexprimate... De ce nu l-ar aduna și acum? Capul lăsat ușor pe spate lasă din nou privirea să se odihnească pe cerul senin.
Puzderie de stele într-un spectacol măreț... Cât de mic o fi Pământul nostru pe lângă ele? Iar orașul străvechi...o fărâmă neînsemnată. Banca e invizibilă, iar durerea infimă... Ce ființă neînsemnată pare omul în fața măreției infinite a Universului! Chiar...vă puteți imagina ceva infinit? Și ce o fi dincolo de el? Sau nu există un dincolo de infinit? Cum poate percepe mintea umană un dincolo de nesfârșit? Ori un inexistent dincolo de... Infinită dilemă...
Câte întrebări și cum uităm să ne minunăm în fața desăvârșirii Creației Domnului! Dacă un singur astru și-ar uita menirea, câte accidente stelare ar fi, ce dezastre ar fi provocate! Fiecare galaxie are rostul ei și fiecare părticicică din Univers rolul ei. Nimic nu e întâmplător. Nici măcar durerea, cea care ne semnalează pericole. De ce ne-am supăra, când toți perii capului nostru sunt numărați și fiece gând își are locul său? E armonie în orice încordare și chiar pașii înapoi sunt uneori utili pentru a înainta.
Ca prin minune, ființa i se recompune și banca îi simte iar greutatea. Pentru puțin timp, căci pare că a sunat clopoțelul. Nu mai este la liceu, dar exact așa se simte. Ca după o lecție. O fi fost ora de teologie, de filosofie, de psiho, ori de fizică? Habar nu are, dar e iar plin de viață. Știe că orice problemă are cel puțin o rezolvare și că orice cale bună e presărată și cu spini. E semnul că trăim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu