Să trezim omul!

România se fărâmiţează din nou… Iubitorii de copii sunt împotriva iubitorilor de câini, iubitorii de aur împotriva iubitorilor de istorie, de natură şi de neam, iubitorii de ţară dau războaie pe viaţă şi pe moarte pe străzile Bucureştiului sau, simplu, în faţa televizorului, înjurând vârtos şi cu spume…

De atâta “iubire” ne-am scoate ficaţii şi i-am împrăştia în patru zări… De ce oare am învăţat doar “iubirea” împotrivă?

Instincte criminale acoperă neputinţa noastră de a fi perseverenţi în fapta cea bună. Suntem porniţi să ucidem toţi câinii exteriori pentru că n-am reuşit să ucidem animalul, când leneş, când agresiv, din noi. Ne credem apărători ai copiilor făcând asta, dar uităm că între copii şi câinii domestici  se încheagă, uneori, cele mai trainice prietenii.

Tragedia pe care o plâng acum, cu lacrimi din adâncul durerii, părinţii şi apropiaţii lui Ionuţ, cu lacrimi de omenească trăire mulţi români şi cu ipocrită compasiune unii dintre cei pe care noi i-am ales ne-a mişcat din lenea morală şi acum facem ceva. Din păcate, nu omul s-a trezit, ci animalul din noi. Dacă tot ne-am ridicat, să mai ucidem ceva… Sau…să mai facem un referendum inutil…

S-au investit atâţia bani în ultraluxoase clădiri pentru tot felul de agenţii sau de instituţii mai mult sau mai puţin utile. E vorba doar de voinţa politică de a amenaja suficiente spaţii în care să fie ţinuţi şi îngrijiţi aceşti câini şi de un sistem coerent de adopţie şi de responsabilizare a celor care au adoptat, astfel încât ei să răspundă contravenţional şi penal dacă îi lasă din nou în stradă.

Părinţii lui Ionuţ, îndureraţi, pot fi modelul nostru de reacţie civică. Cei mai îndreptăţiţi fiind să vrea răzbunare, ei vor rezolvare. Chiar dacă timpul nu mai poate fi dat înapoi pentru a beneficia şi Ionuţ. Rezolvare… Aceasta e iubirea.

România nu are nevoie de ucideri de copii, de câini, de otrăviri cu cianuri sau de aruncări cu pietre în capul oponenţilor…

Copiii, bătrânii, săracii, oamenii bolnavi sau cu dizabilităţi, natura şi fiecare fiinţă din ţara asta au nevoie de apărători consecvenţi, de oameni care să facă zi de zi câte ceva pentru ei, cu iubire. Putem face asta. Nu ne opreşte nimeni. Nu avem de ce să arătăm cu degetul mai departe de noi. Câţi nu am trecut nepăsători pe lângă cei care aveau nevoie de noi, câţi nu am lăsat locul mai poluat în urma noastră, câţi nu am lăsat suferinţă pe unde am trecut?

Da, este necesară o Revoluţie, dar o revoluţie morală, care să înceapă din noi înşine. De fapt, o Restaurare, o repunere a valorilor acolo unde Dumnezeu le-a aşezat încă de la început. Avem valori, avem repere morale. Trebuie doar să le urmăm, fie că mai sunt în această viaţă, fie că au trecut la Domnul. Oamenii adevăraţi nu ne părăsesc niciodată. Doar noi i-am părăsit şi nu am învăţat nimic. Să ne iubim iar eroii, înţelepţii şi sfinţii şi să iubim tot ce Dumnezeu a lăsat pe pământ!

Avem nevoie de înţelepciune şi de consecvenţă în cele binecuvântate, avem nevoie să fim oameni. Să trezim OMUL!

Mai sunt oameni

Zilele trecute l-am sunat pe un fost deținut politic. Voiam să îi fac o invitație la o conferință. Un prieten pe care îl rugasem să mă ajute să îl contactez mi-a dat direct numărul dumnealui de telefon. Citisem atâtea despre acest om și văzusem și filmulețe... Aveam niște emoții... 

Mi-a răspuns cu modestie și cu bunătate de sfânt. L-am întrebat ce mai face și mi-a spus simplu că se uită la televizor și mai stă...și uite așa îi trece timpul. Un om care are atâtea să ne învețe așteaptă să-i treacă timpul, iar noi ne pierdem în atât de multe și de nesemnificative...

Ne plângem...docți...că nu avem repere, că tinerii nu au modele și uite că există sfinți în viață pe lângă care noi trecem...grăbiți și ignoranți. După zeci de ani de comunism și de un fel de postcomunism, știm prea puține despre iadul închisorilor din perioadele dictaturilor și despre Raiul din sufletul fiecărui pătimitor creștin.  

Ne scârbim de România și de românism, noi, cei care prea puține am făcut pentru semenii noștri și îi uităm pe cei care și-au jertfit viața și/sau libertatea pentru bucuria de a fi români și fericirea de a fi creștini. Ne bătem cu pumnii în piept și trâmbițăm ori de câte ori credem că am făcut ceva bun, ne punem la colț unii pe ceilalți și ne împroșcăm cu noroi, murim de invidie când ceilalți reușesc sau ne umplem de slavă deșartă când Domnul ne ajută să împlinim ceea ce ne-am dorit. 

Avem planuri pentru noi și urări ipocrite pentru ceilalți, iar grijile ne sunt egoiste frământări... Oh, mai sunt încă oameni, mai sunt! Să îi căutăm! Dincolo de simplul pensionar poate fi un om extraordinar și o comoară de înțelepciune. Oameni de orice vârstă, capabili de jerta de sine, mai sunt între noi. Să îi căutăm și să ne bucurăm de ei! Să îi jefuim de comorile sufletului și să ne împărtășim din bunătatea lor! Tâlhari de nestemate sfinte să fim și propriile comori să le adunăm în lumea sufletului!

Priviți! Mai sunt oameni. Chiar mai sunt. 

http://www.sfintii-inchisorilor.ro/

Relax!

Încărcați cu griji, poate că marea noastră greseală este că uităm să ne relaxăm, să ne deconectăm de probleme... Chiar și în periodele de odihnă, creierul nostru este bântuit de preocupările de zi cu zi... 

Uneori, cele mai bune soluții apar după o perioadă, cât de scurtă, de liniște, exact atunci când ne așteptăm mai puțin, dacă lăsăm gândurile, trăirile și viața să curgă în ritmul lor. Ne este teamă de surprize și vrem să controlăm totul, ucigând, astfel, atât firescul, cât și inopinatul.

De ce să nu ne lăsăm înveseliți de vânzoleala de dimineată a vrăbiuțelor ori de gâlceava zglobie a păsărilor iubitoare de apă? Uneori...nu găsim spectacole mai pline de încântare... Și multe răspunsuri la întrebări primesc mințile care lasă și subconștientul să lucreze. În plus, necontrolând fiecare pas, lumea redevine plăcută, neîncrâncenată...

Sfânta Liturghie ortodoxă conține, la un moment dat, îndemnul: “Grija noastră cea lumească să o lepădăm!”. E atunci momentul ca Domnul să preia marile noastre neînsemnate frământări și să le topească în a Sa iubire pentru noi toți. 

Nu suntem doar rațiune, ci, mai presus de toate, suntem credință, dragoste și nădejde... Suntem? Hmmm... Prea multe întrebări. Relax! 

Între Univers și banca scorojită: ora de teologie

Are abia 23 de ani și o singurătate de bătrân amnezic, uitat pe un scaun în birtul vechi... Un gol atât de adânc se deschide în propriu-i suflet... Instinctiv, se prinde de colțul jilav al clădirii, parcă de teamă să nu se prăbușească, fărâmițându-se, în sine... 

Pași grei și prăfuiți îl duc spre banca scorojită a copilăriei... Fir cu fir se așterne pe lemnul umed... Fierbințeala cuțitului care îi răscolea inima a trecut... Acum acesta a devenit rece... Un fior friguros îi străbate ființa și se miră că este încă întreg... Particulă cu particulă, organismul său răspunde undei de nepământean frig.

Primitoare și răcoroasă, banca îi păstrează cu stoicism amintiri vesele și tristeți neexprimate... De ce nu l-ar aduna și acum? Capul lăsat ușor pe spate lasă din nou privirea să se odihnească pe cerul senin.

Puzderie de stele într-un spectacol măreț... Cât de mic o fi Pământul nostru pe lângă ele? Iar orașul străvechi...o fărâmă neînsemnată. Banca e invizibilă, iar durerea infimă... Ce ființă neînsemnată pare omul în fața măreției infinite a Universului! Chiar...vă puteți imagina ceva infinit? Și ce o fi dincolo de el? Sau nu există un dincolo de infinit? Cum poate percepe mintea umană un dincolo de nesfârșit? Ori un inexistent dincolo de... Infinită dilemă...

Câte întrebări și cum uităm să ne minunăm în fața desăvârșirii Creației Domnului! Dacă un singur astru și-ar uita menirea, câte accidente stelare ar fi, ce dezastre ar fi provocate! Fiecare galaxie are rostul ei și fiecare părticicică din Univers rolul ei. Nimic nu e întâmplător. Nici măcar durerea, cea care ne semnalează pericole. De ce ne-am supăra, când toți perii capului nostru sunt numărați și fiece gând își are locul său? E armonie în orice încordare și chiar pașii înapoi sunt uneori utili pentru a înainta.

Ca prin minune, ființa i se recompune și banca îi simte iar greutatea. Pentru puțin timp, căci pare că a sunat clopoțelul. Nu mai este la liceu, dar exact așa se simte. Ca după o lecție. O fi fost ora de teologie, de filosofie, de psiho, ori de fizică? Habar nu are, dar e iar plin de viață. Știe că orice problemă are cel puțin o rezolvare și că orice cale bună e presărată și cu spini. E semnul că trăim.